Capitolul 9: Elisabeth

 

Capitolul 9: Elisabeth

Conduceam de ore bune si ma intrebam ce voi face in continuare. Puteam sa devin nomad, sa calatoresc si sa nu imi asum niciun risc, dar idea asta nu imi suradea. Traind alaturi de familia Cullen ultima parte a vietii mele umane, apoi cu volturi atat de mult timp, sa fiu mereu pe drumuri, fara o resedinta stabile, era de neconceput pentru mine. M-am gandit la Carlisle. El a devenit doctor si impreuna cu familia lui are o viata cat de cat stabile, fiind cu totii nevoiti sa se mute doar o data la cativa ani.

Intotdeauna l-am admirat pe Carlisle pentru ceea ce face. El este atat de bun si are un control inimaginabil. Pe cand eram umana nu intelegeam exact ce insemna sa rezisti la sange in felul acela, sa auzi inima batand si sangele sa se scurga de pe mainile tale, dart nu sa nu il gusti. Desi nu am simtit niciodata sangele uman, asta nu inseamna ca nu am fost si eu tentata. Nu a fost atat de rau pe cat ma asteptam dar asta nu a insemnat ca a fost usor, din contra. In primii ani ma luptam cu tentatia de fiecare data cand Heidi aducea “hrana proaspata”, insa cu timpul m-am obisnuit cu asta. De cateva ori am fost si eu de fata la “ora mesei” insa doar am privit. Oricum, dezgustul pe care il simteam vazandu-I hranindu-se in felul ala era de o mie de ori mai mare decat setaea insa…ma intreb acum daca as putea face fata la un servici precum cel al lui Carlisle.

Ar fi riscant deoarece daca mi-as prirde controlul mi-as pune identitatea in pericol, ceea ce nu e tocmai o idée doarte buna, dar mi-ar placea sa pot face asta. Desigur ca as putea sa fac liceul din nou si din nou, asa cum fac “copii” lui insa…asta nu ar ajuta pe nimeni, nu as face decat sa imi irosesc timpul (nu ca asta ar contitui o problema in cazul meu dar totusi, cred ca ar fi tare plictisitor).

As putea s-o iau usor…sa fac mai intai facultatea de medicina intr-un loc, acolo suntem obligati sa facem practica si as putea sa-mi educ autocontrolul, plus ca pot sa imi fac specializare ca dermatolug, spre exemplu… asta inseamna ca nu trebuie sa lucrez propriuzis cu sange…suna bine. Am zambit in sinea mea. acum mai trebuie doar sa ma decid in ce loc ma voi stabili si sa-mi incep cursurile.

O alegere inteleapta ar putea fi Rusia. Roarele rasare rar pe-acolo iar sa vanez…ar trebui sa am ce. As mai putea merge in Forks patru cinci ani. Oamenii nu-si mai amintesc sigur de mine iar daca-mi iau o casa retrasa ar putea sa mearga dar…as fi atat de aproape de locul in care l-am cunoscut. Un junghi imi strabatu inima moarta si din nou am simtit ca ma prabusesc la gandul ca el nu este cu mine. Chiar nu pot intelege, nu are niciun sens pentru mine. Ar fi trebuit sa-l uit pana acum, e adevarat ca a fost prima mea iubire dar amintirile umane ar trebui sa dispara, ar trebui sa-l uit, sa-l fi uitat de mult. Oricum, ce rost mai are sa sufar pentru el?

Cu un suspin am iesit de pe autostrada si m-am indreptat spre cel mai apropiat aeroport, la care am ajuns in scurt timp. Mi-am dus masina in parcare subterana (era un risc prea mare sa o parchiez undeva unde lumina poate ajunge cu usurinta dat fiind ca acum este in jur de ora patrusprezece), am platit si m-am indreptat alergand astfel in cat sa nu fiu mai mult de cat un fulcer de lumina pentru trecatorii de pe strazi, avand grija s-o iau pe la umbra de cate ori era cu putinta. Am ajuns in fata unui hotel de cinci stele si m-am cazat imediat pentru o noapte (nu ca as fi avut nevoie de somn dar cu siguranta era mai comod sa-mi petrec noaptea intr-o camera de hotel decat in masina), apoi mi-am scos mobilul si am tastat numarul de la aeroport, pe care il stiam pe derost. Imediat ce mi s-a raspuns am facut rezervare pentru maine la cinci jumate cu dimineata spre Rusia, acesta fiind primul avion care mai avea locuri disponibile spre aceasta destinatie.

Dat fiind ca mai aveam de asteptat mi-am deschis MP4 si mi-am pus castile incepand sa ascult melodiile din playlist la rand. Am inchis ochii si mi-am lasat imaginatia sa zboare intr-o lume in care el nu ma mintise, in care puteam fi impreuna pe vecie. Dar cu cat ma gandeam mai mult la asta, cu atat mai puternica devenea durerea din pieptul meu si blestemam ziua in care am decis sa ma mut in Forks, blestemam clipa in care l-am vazut prima data in cantina si ma blestemam pentru ca nu l-am ascultat atunci cand imi zicea sa stau departe de el. Am fost o proasta iar el a fost un profitor! Mi-am dat seama ca undeva, intre aceste ganduri incepusem sa suspin iar ochii ma intepau, nedorind insa a lasa nicio lacrima sa se scurga pe obraji. Am inghitit cu greu si mi-am deschis ochii, descoperind ca am stat asa cateva ore bune. Afara déjà se intunecase asa ca m-am decis sa ma duc pana la masina sa-mi iau geamantanele si sa le aduc in camera, apoi sa ies sa caut un animal pentru a ma hrani deoarece trebuse o saptamana iar acum umblam printre oameni si nu vroiam sa risc nimic.

Du pace am terminat de vanat m-am intors in camera de hotel si m-am decis sa caut anumite oferte de case din zone cat mai retrase. Era trei diminteata si eu trebuia sa fiu la aeroport abia peste doua ore. M-am decis sa-mi iau o casa in Ufa, un orasel (sau oras?) de care n-am auzit in viata mea. l-am ales la nimereala, la urma urmei, ce mai conta? M-am inscris la o facultate de medicina din apropiere si am aranjat ca masina mea sa ajunga a doua zi la aeroport. Mai aveam cam jumatate de ora si eu inca nu aranjasem cel mai important aspect: locuinta. Noroc cu laptopul, mi-am spus. Ma voi mai uitat si in avion, oricum, e destul de mult de zburat pana in rusia si as putea aranja totul pe drum. Oricum, cateva zile la un hotel nu ma vor omori cu siguranta.

Mi-am luat bagajele si m-am indreptat la un ritm normal spre parcarea unde-mi lasasem masina cu o seara in urma. Le-am lasat in portbagaj si m-am indreptat spre locul soferului. Am bagat chieia in contact si am pornit ,asina, accelerand imediat mult peste limita de viteza. Mi-am dat drumul la casetofon si am inceput sa ascult muzica in speranta ca ma va distrage de la orice alt gand despre familia Cullen si in special despre el. In ultimele cateva zile m-am gandit mult prea mult la ei si asta nu e bine. Ar trebui sa incerc sa-I uit nu sa mi-I impregnez in memorie si mai mult.

Am ajuns la aeroport exact la timp. Am dus-o pe o platform si am lasat chieile la o receptive pentru a o putea duce pe rampa unui avion. M-am indreptat spre avionul in care urma sa ma imbarc avand cu mine un bagaj de mana in care se aflau laptopul, conecsiunea la internet si telefonul mobil. M-am asezat la fereastra iar langa mine, a facut acelasi lucru o tanara de cam saptesprezece ani, foarte draguta. M-a salutat si i-am raspuns la fel, adresandu-I un zambet prietenos.

Am observant ca era umpic agitate si –am sugerat sa se linisteasca.

-E prima data cand zbor, imi cer scuze, mi-a spus. Parea o persoana draguta dar foarte timida. Avea parul saten-roscat, natural, kung pana la solduri, avea un pigment foarte deschis, aproape bolnavicios si ochii de un verde foarte frumos. Avea trasaturi fine si, per total, ero o fata frumoasa.

-Nu ai de ce sa-ti ceri scuze. Doar relaxeaza-te, am incercat s-o linistesc.

-Daca spui tu… Apropo, eu sunt Elisabeth, dar poti sa-mi spui Lizz sau Lizzy sau Eliza…

-Sau Elle? Am sugerat zambind. Ea a parut oarecum surprinsa si mi-a spus ca nimeni nu-I mai spusese asa inainte. Eu sunt Isabella, dar te rog, spune-mi Bella.

Am auzit-o pe stewardesa gerandu-ne sa ne punem centurile deoarece urma sa ne inaltam in cateva minute. Am facut amandoua asa cum ni s-a spus apoi am inceput sa vorbim. Eu am fost mai retinuta deoarece stiam ca trebuie sa am grija in prezenta oamenilor, iar arsura din gat nu facea decat sa-mi aminteasca acest lucru, insa uneori ma trezeam prinsa pur si simplu in conversatie, uitatnd pentru o clipa de grijile care ma apasau. Era pur si simplu ceva natural, asa cum era si cu Jake, candva.

O intrebare imi veni in minte luandu-ma pe mine insami pe nepregatite: Era oare posibil ca aceasta adolescent sa ma faca sa uit de griji, sa devina ceea ce au fost intr-o alta viata Alice si Jacom?

-Ce ai de gand sa faci in Rusia? Am auzit-o intreband, si am zambit. Asta era o intrebare usoara, daca treceam peste partea cu hranitul.

-Dau la medicina, desi inca nu m-am hatarat la ce specializare…

-Ce ironic…a raspuns ea, mai mult pentru sine, brusc intristata, abatuta.

-Ce s-a intampla? Poate ca nu era treaba mea, dar simteam ca vreau s-o ajut cu ce pot si stiam din proprie experienta ca te simti cu mult mai bune dup ace te descarci vorbind cu cineva. La urma urmei, cineva a spus ca e mult mai sanatos sa plangi cu cineva decat sa plangi singur.

Ea m-a privit abatuta, parca intrebandu-se daca sa-mi spuna sau nu si, desi nu ar fi trebuit, m-am stitit ranita ca nu avea incredere in mine.

Am auzit in difuzor aceeasi voce care nespunea sa ne pregatim de aterizare. Am stat in liniste, privindu-ne, pan ace am simtit rotile avionului atingand asfaltul. In acel moment si-a indreptat mainile spre centura de siguranta si a inceput s-o deschida si la fel am facut si eu. Cand avionul s-a oprit, ea s-a ridicat si si-a luat bagajul de mana, apoi m-a privit:

-Am leucemie, a fost tot ce spus. Am inghetat.

Ea se indrepta rapid spre iesire, sperand probabil sa nu o prind, dar eu nu aveam de gand s-o las a scape atat de usor. Mi-am luat si eu bagajul si am inceput sa ma strecor cu viteza printre oameni pentru a o ajunge din urma. Ea nu parea sa-si dea seama si nu ma mira. Niciun on nu ar trebui sa se poata strecura atat de usor, asa ca in cateva minute mergeam parallel cu ea. Am coborat din avion si, inainte sa ma observe am luat-o de mana. Ardea. Desi pielea mea era rece ca gheata, probabil ca ei nu I se parea mai diferita decat orice alt ceva cu care intra in contact. Mi-am amintit imediat lista simtomelor commune ale leucemiei. Febra era pe lista.

Ea a tresarit speriata si, probabil si din cauza temperaturii mainii mele. I-am zambit binevoitor.

-Ai unde sa dormi in seara asta? Am intrebat-o, sperand sa-mi raspunda ca nu.

-Nu… a raspuns, inca abatuta,

-Ai vrea sa stai in aceeasi camera de hotel cu mine? am continuat, rugandu-ma sa nu fi exagerat umpic.

-Ai face asta? Ea parea socata si nu o condemn. Habar nu am de ce insist atat cu aceasta fata, dar asa simt. Desigur, avand in vedere trecutul meu, sa ma iau supe ceea ce simt ar putea parea o idée destul de neinspirata dar…la cate greseli am facut la viata mea, inca una in plus, chiar ar mai conta?

Mi-am amintit ca ea asteapta inca un raspuns asa ca m-am rezumat la a da din cap in semn afirmativ.

-Platesc jumatate din cons. A spus simplu dar hotararea citindu-i-se in voce. Am oftat. Era clar ca nu am nicio sansa sa-I schimb decizia. Daca mi-am dat eu bine seama era o persoana foarte incapatanata. Am dat din cap si am tras-o dupa mine la coada de unde trebuia sa ne luam celelalte bagaje. A trebuit sa asteptam ceva, dar asta nu m-a deranjat, sic red ca nici pe ea. Am mai vorbit, dar am evitat sa discutam despre boala pe care ea mi-a dezvaluit ca o are.

Am plecat si am intrebat-o unde ar vrea sa-si petreaca noptile pana isi gaseste o casa. Mi-a spus ca nici ea nu-si pusese aceasta problema inainte asa ca i-am propus sa mergem la un hotel de patru stele. A parut oarecum ingrijorata dar nu i-am dat ocazia sa ma refuze.

Am mers pe jos pana la un hotel si am observant ca Elle parea sa aiba dificultati in a respira. M-am incruntat. Si uite ca tocmai am dat de a doua simtoma a leucemiei, mi-am spus in gand.

I-am luat unul dintre bagaje din mana, neluand seama la protestele ei si, odata ce am ajuns la hotelul unde am decis sa ne cazam. Am lasat bagajele la intrare si am pus-o sa stea sa le pazeasca (nu ca ar fi fost necesar dar asa nu avea de unde sa stie cat am platit; chiar nu aveam nicio intentie sa-mi dea banii pe cazare).

Am urcat in camerele noastre si ne-am facut fiecare cate un dus, am mai citit, am mai vorbit si, parca pe nesimtite, timpul a trecut pe langa noi. Ne-am bagat fiecare in patul ei, eu mai mult de forma, dat fiind ca nu aveam nicio sansa sa dorm, dar na.

Ea a adormit repede in timp ce eu ma gandeam ce soarta cruda care a lovit-o pe fata din celalalt pat. Am putut sa-mi dau seama ca este o persoana speciala chiar daca am petrecut atat de putin timp impreuna.

Am observant ca a inceput sa transpire si mi-a scapat un oftat. In starea actual nu ar trebui sa se afle intr-o camera de hotel, ci intr-un spital.

________________________________

Deci, am reusit sa pun si eu acest capitol intr-un sfarsit. Stiu c-am intarziat cam mult dar...sper sa va placa. Am zis ca ar fi bine ca de ziua mea sa incep cu o postare, poate ma ajuta sa fiu mai rapida d-acum inainte.:)) Deasemenea, nu-mi placea ideea de a avea doar o postare in februarie.

Va multumesc pentru ca imi cititi fan ficul si celor care va faceti timp sa si comentati. Conteaza foarte mult pentru mine. Imi ridica moralul.

Sper sa va placa si sa nu va fi dezamagit.

Va pup:*

Capitolul 8: Poiana noastra

Capitolul 8: Poiana noastra

Edward PDV:

Si iata-ma din nou, dupa atata timp, in aceasta poiana care mi-a adus de-a luncul timpului o fericire mai presus de cuvinte, dar si foarte multa tristete si dor.

Nu ma mai intelegeam, nu avea nicio logica viata mea, totul era in ceata, nimic nu era sigur pentru mine. Nu mai era. Nu de cand a aparut Cynthia in viata mea iar Isabella a plecat. De atunci toata familia mea s-a indepartat de mine tot mai mult.

Alice, sora mea, cea care in trecut ma intelegea cel mai bine, acum ma ura si nu pierdea nicio ocazie de a-mi comunica asta prin gandurile pline de venin si dispret pe care le indrepta spre mine defiecare data cand eram prin preajma. Intotdeauna imi dadea imagin ale viitorului infatisand-o pe Isabella ucigand diveri vampire, cu ea stand in dreapta lui Aro cu o privire rece si nepasatoare, cu vampire ce ii cereau indurare si se zvarcoleau sub atingerea ei… Atunci cand eram cu Cynty acele imagini nu insemnau aproape nimic, dar odata ce eram din nou singur ele se intorceau in mintea mea iar durerea era devastatoare. Nu puteam pricepe de ce se intampla asta. Odata mi-a aratat-o pe ea stand in bratele lui Alec, iar atunci aproape ca am luat-o la fuga spre Volterra. Tot ce imi doream in acel moment era sa o am din nou in brate, sa o aud din nou spunandu-mi ca ma iubeste… asta este ceea ce imi doresc si acum, dar odata ce o voi intalni din nou pe Cynthia stiu ce se va intampla. Ea ma va saruta sau ma va atinge si eu voi uita ca mi-am dorit vreodata sa ma duc dupa Isabella. Asa se intampla mereu…

De ceva timp am ajuns sa nu-I mai spun Bella, era ciudat sa n-o alint dar, pana la urma, mai aveam vreun drept s-o fac? Dapa ce am ranit-o atat de mult, mai meritam ore ca macar sa ma priveasca? Poate ca Alice avea dreptate.

Imi aduc aminte de ziua in care Isabella a plecat, ea a avut cea mai rea reactie. A tipat la mine, m-a renegat si, pentru a-mi dovedi ca nu mai insemn nimic pentru ea, ca nu mai fac parte din familia ei, mi-a rupt gatul. La aceasta amintire, printer buzele lipite mi-a scapat un geamat. Am incercat sa ma apropii din nou de ea de multe ori d-atunci dar m-a respins de tot atatea ori, privirea ei ramanand de ghiata, exprimand doar dispret si ura, si aruncand vina a tot ceea ce s-a intamplat asupra mea. Si chiar era vina mea. Eu am plecat prima data, eu am facut-o pe Isabella sa sufere, pe Bella, mi-am spus usor, si tot eu am facut-o sa-si riste viata, venint in Italia pentru a ma salva, ca apoi s-o… insel-am spus cu greu cuvantul chiar si in mintea mea-. Eu nu eram asa, stiam ca nu eram, dar atunci, de ce am facut-o?

Apoi mi-am amintit de Rosalie. Niciodata nu am avut o relatie foarte stransa dar am vazut in mintea ei ca ar fi vrut cuadevarat sa ma distruga in ziua aceea nenorocita, in care totul s-a intors practice impotriva mea. In momentul in care a aflat ce am facut in mintea ei a aparut imaginea primului ei logodnic, omul acela de minic, fiinta aceea demna de dispret pe care, daca ar fi putut sa se stapaneasca in, cu siguranta ca l-ar fi rupt in bucat lasandu-l intr-o balta de sange, cel pe care il uraste ea cel mai mult. In momentul in care am realizat ca ma compara cu el un jughi duredos m-a strabatut prin tot corpul. De atunci ma ignora total, pur si simplu, e ca sic and as fi invizibil.

Jasper nu e nici el prea prietenos, dar totusi binevoieste sa ma salute. El isi concentreaza toata fuyria pe Cynthia si, din cate am citit in mintea lui, crede ca ea are o putere asemanatoare cu alui, la nivel emphatic, dar nu e posibil…as fi fazut asta in mintea ei. Si chiar daca ar fi putut, prin absurd, indeajuns de buna incat sa se ascunda de mine, de ce ar face-o? Doar eram impreuna, nu? Nu avea niciun sens…

Carlisle si Esme sunt, ei bine…tristi, pot spune. Ei au iubit-o mult pe…Bella. Ea a fost ca o fica pentru ei iar faptul ca a devenit o arma mortal folosita de volturi ii doare cuadevarat. Ei nu spun niciodata ca am fost un idiot dar am sentimental ca oricum asta cred. Am ajuns sa nu ma mai pot uita in ochii lor pentru ca, ori de cate ori o fac, practice ma inec in dezamagirea si in dezaprobarile lor nerostite. Ei incearca sa o primeasca cu caldura pe Cynthia, sa se apropie de ea, dar aceasta nu face niciun efort si, desi pe moment, dat fiind ca ea e cu mine, asta nu ma deranjaza, dar acum, ca sunt singur, in locul nostrum, al meu si al Bellei, felul in care fata asta ii trateaza ma dezgusta si ma face sa ma intreb ce naiba am in cap cand sunt in preajma ei.

Iar Emmett este cel care ma uimeste cel mai mult. Eu nu a fost nociodata o persoana serioasa, insa acum pare ca si-a pierdut entuziasmul si e mai mereu pe ganduri. In general evitata sa stea in preajma mea sau se gandeste la tot felul de tampenii fara sens. La inceput ma ignora total dar cu timpul a ajuns doar sa ma salute politicos, ma intreaba ce fac si…atat. Asta ma uimeste si ma doare in acelasi timp deoarece, de cand il cunosc eu, el nu a purtat niciodata pica atat de mult timp. Uneori il prind gandindu-se la Bella si la cat de bine se intelegea cu ea, la cat de dor ii este de ea si ca faptul ca si-a pierdut surioara mai mica. Pare cu adevarat indurerat cand se gandea la asta, ceea ce ducea la tristetea lui Jezz si la incercarile lui inutile de a ne tranzmite mai multa pace si voie bune, lucru care era in van. Asta il frustra si pe el iar atunci se enerva, o lua pe Alice si plecau numai ei stiau unde.

Simt ca familia se destrama si ca asta este numai vina mea. Relatiile dintre noi se racesc din ce in ce mai mult si eu nu stiu c ear trebui sa fac pentru a schimba asta. Imi aduc aminte ca acum patruzeci si ceva de ani, daca mi-ar fi spus cineva ca asta se va intampla, fie ea si Alice, m-ar fi facut sa bufnesc intr-un ras isteric si i-asi fi spus probabil ca ar trebui sa-si reserve un loc la spitalul de nebuni pentru ca asa ceva nu este posibil. Iar acum suntem pe punctual de a pierde tot ceea ce a facut Carlisle in circa patru sute de ani.

M-am gandit de multe ori sa plec dar pur si simplu nu am putut, ei erau familia mea si, chiar daca acum erau suparati pe mine (bine, suparati putea fi luat ca un compliment, dat fiind ca ceea ce simteau ei in mare parte era mai aproape de ura, fie intreptat spre mine, fie indreptata spre Cynthia).

Imi amintesc cat de fericit eram atunci cand i-am spus Bellei ce sunt iar ea mi-a spus ca nu o intereseaza, ca pentru ea nu conteaza ce sunt. Imi amintesc cat de fericit si liber m-am simtit cand ea m-a vazut in aceasta poiana, in locul unde ma aflam chiar in acest moment, asa cum sunt defapt in soare si imi amintesc ca, in loc s-o ia la fuga, asa cum ma asteptam, ea s-a apropiat de mine si m-a luat de mana. Felul in care ma privea, cu atat de multa iubire si bunatate aflate in ochii ei ciocolatii… Gandul ca acum ea nu mai e mea… Amintirea ei aflata mereu undeva in mintea mea, chiar si atunci cand Cynthia e cu mine…toate acestea ma distrug si pur si simplu nu stiu ce sa fac, nu stiu ce simt si asta ma face vulnerabil. Mi-as dori sa o intalnesc din nou sis a vad cu ma simt, poate ca asta ma va face sa imi dau seama cu adevarat ce simt, poate ca asa voi putea lua decizia o decizie in legatura cu ceea ce voi face in continuare… Dar daca imi dau seama ca nu voi mai putea trai fara ea? Daca ma voi indragosti si mai mult de Bells…ce se va intampla atunci? Pana la urma, ea ma uiraste acum, si pe buna dreptate, e o minune ca ma iertet prima oare si, indiferent cat de buna, iubitoare si iertatoare ar fi, poate sa treaca peste faptul ca am inselat-o de mai multe ori cu Cynty?

M-a indoiec…si oricum, probabil ca nu o voi mai vedea niciodata. Si cu acest ultim gand m-am ridicat si am plecat din poiana noastra, acesta poian plina de amintiri de nedescris, dar foarte dureroase, aruncand o ultima privire si, parca vazand-o pe ea cum imi zambeste cu caldura si intelegere, asteptandu-ma sa ma intorc la ea.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Hi! Stiu ca am intarziat mult doar mi-a fost destul de lene in aceasta vacanta si nu prea am avut chief de nimic, plus ca am redescoperit un fan fic tradus din engleza foarte dragut si fooooarte lunf si m-a cam tinut ocupata. Voi incerca sa ma misc mai repede data viitoare si sa fiu mai activa!
Sper sa va placa acest capitol. M-am gandit sa va mai dau si umpic din perspectiva lui...acum, ce-a iesit, sper sa-mi spuneti voi...:D
Va multumesc ca ca lasati comentarii si va rog sa o faceti in continuare si sa va spuneti parerile. Inseamna foarte mult pentru mine!
Va pup:* Lectura placuta!