Capitolul 5: Flacarile iadului

Capitolul 5:


Bella PDV:

Nu stiu cat a trecut…secunde…minute…ore…poate chiar zile, cert e ca durerea era tot mai mare si eu nu cred ca mai pot indura focul acesta blestemat! Ce am facut sa merit asta? De ce sufar in felul asta, de ce am fost trimisa in iad? Condamnata sa stiu ca el nu ma iubeste, ca e cu alta in timp ce focul iadului ma mistuie pe dinauntru si imi arde fiecare farama a sufletului. As vrea sa tip, sa plang, sa ma fac auzita…dar nu pot, durerea e prea mare, simt ca daca as incerca sa misc fie si un muschi as innebuni…parca dupa ce mori nu mai trebuia sa ai corp, sa-l simti…ei…eu il am, si, la dracu`, mai constienta de atat de prezenta lui nici ca puteam fi!

Cu timpul, am inceput sa disting mai multe respitatii, uneori se auzeau pasi, dar nicio voce…Aveam o senzatie stranie, nu stiu de ce dar, cumva…nu credeam ca sunt moarta, nu ar fi avut cum. Nu am simtit acea senzatie de pace, pe care se presupunea ca ar trebui sa simti daca nu ai fost criminal in serie, hot sau mai stiu eu ce si nici nu am luat parte la “judecata de apoi”, iar arsura…felul in care focul imi mistuia venele in timp ce inima imi bubuia in piept, era…dureros, cunoscut; si ca totul sa fie perfect, sub pleoapele inchise puteam vedea cu o claritate sfasietoare aceeasi imagine blestemata, aceeasi scena nenorocita…

Si atunci, dupa atat de mult chin, am putut simti in varfurile degetelor cum focul incepea sa se retraga, in timp ce inima mea nu vroia sa se opreasca odata, sa imi curme suferinta…as accepta bucuroasa iadul, nimic nu putea fi mai rau decat focul impreuna cu acea imagine care va fi etern intiparita in mintea, inima si sufletul meu, acea imagine care-l infatisa pe LOGODNICUL MEU in bratele ALTEI femei. Peste toata suferinta si durerea pe care le simteam inainte, peste deznadejdea coplesitoare si peste iubirea pe care stiam ca i-o voi purta mereu s-a asternut, mai puternica decat toate, ura. Ura pentru el, pentru tot ceea ce mi-a facut, pentru tot ceea ce a insemnat el pentru mine; ura pentru orasul ala nenorocit; ura pentru propriile-mi slabiciuni, pentru mine, pentru ca am fost o proasta, pentru ca am crezut in el, pentru ca as fi fost instare sa-I dau totul, chiar si propriul suflet, m-as fi condamnat la iadul ala despre care tot vorbea, as las totul in urma fara sa-mi pese, doar ca sa fiu cu el; si cel mai mult, ura pentru faptul ca stiam ca inca as face asta…daca mi-ar cere-o, daca mi-ar spune ca regreta si ca ma iubeste. De ce?

Focul disparea usor din extremitatile corpului meu adumandu-se in inima mea, parca propunandu-si sa ma tortureze. Simteam cum acea durere sfasietoare o face sa bata din ce in ce mai repede…dureros de repede. Am auzit pasi apropiindu-se, erau gratiosi…si instinctiv, am stiut ca nu erau oameni…ca erau vampiri.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Asa cum am promis, am postat capitolul 5 (wow, uimitor!) Chiar am reusit! Banuiesc ca ati observat ca eu sunt cam...greu de urnit, dar totusi am reusit. (azi:)) )
Imi cer scuze ca e cam scurt!
Si va rog, ca de fiecare data sa comentati!