Capitolul 7: O alta decizie

Capitolul 7: O alta decizie...

Bella POV:

Au trecut mai bine de patruzeci de ani din clipa in care mi-am lasat familia, priestenii, lagadnicul…Nu, el este cel care m-a lasat in urma, el este cel care m-a distrus, mi-a luat totul fara sa-I pese, si totusi…inca ma doare amintirea lui, vocea lui. Incerc sa nu ma gandesc la el si uneori reusesc pentru ca amintirile din viata mea umana nu mai sunt ce-au fost, insa nu mereu. Acum este unul dintre acele memente in care mi-as da viata pentru certitudinea ca macar o clipa am insemnat ceva pentru el, ca macar un zambet a fost real… dar stiu ca nu are rost, el m-a uitat pe mine, ar trebui sa-l uit si eu.

Stau ghemuita la fereastra larga a camerei mele si privesc in zare, catre granitele Volterrei. De o perioada buna ma tot gandesc sa plec, dar nu stiu ce sa fac. Ei au avut grija de mine de cand m-au trensformat, si mai e si Alec, cred ca el ma leaga intr-un fel de acest loc, este bun si bland si chiar pare sa ma inteleaga. Mi-a suportat toanele, caderile nervoase si m-a acceptat asa cum sunt. Stiu ca daca voi pleca el imi va lipsi cel mai mult. Aici am cativa prieteni si sunt constienta ca daca voi pleca, ii voi pierde. Pot sa imi asum acest risc? Pot sa-mi fac propriul drum?

Desigur, Aro nu-mi va sta in cale, a stiut intotdeauna ca intr-o zi voi pleca dar…el…ei, toti, au fost langa mine in aceasta perioada sumbra, m-au ajutat sa trec peste durere si sa invat sa ma controlez, sa-mi controlez puterea asa cum trebuie, astfel ca atunci cand ating pe cineva, acesta sa nu mai cada instantaneu, sleit de puteri, m-au invatat cum sa-mi controlez scutul si m-au facut sa ma simt apreciata.

Am reusit sa ma imprietenesc putin chiar si cu Jane, e o fata de treaba, dupa ce ajungi sa o cunosti…mi-a fost alaturi atunci cand pana si sa vorbesc durea, arunci cand pana si sa respir imi aducea aminte de El…

Acum trebuia sa iau o decizie grea, si nu stiam ce sa fac. Nu a fost niciodata usor pentru mine sa iau decizii importante, iar aceasta imi poate schimba viata radical, poate pentru totdeauna. Sunt gata sa risc?

In minte mi-au venit amintirile misiunilor pe care le-am avut, toti vampirii care au murit de mana mea, groaza ce le era intiparita pe chipurile palide, rugamintile in van de a fi lasati in viata, promisiunile inutile, juramintele de a nu mai incalca regulile…apoi camera rotunda in care se “lua masa”, tipetele disperate ale oamenilor ce au cazut in capcana lui Haidi…ochii de carmin ai acestor vampiri. Imaginea vaga a lui Carlisle, cu ochii blanzi, de caramel, zambindu-mi si indemnandu-ma sa plec de langa acesti vampiri ce pastrau legea, amintindu-mi ca eu am ales o alta cale si ca locul meu nu e aici, m-a facut sa ma cutremur.

Dar, daca locul meu nu se afla aici…atunci unde e? Ar trebui sa hoinaresc singura, fara tinta, in cautarea a ceva ce oricum nu voi gasi niciodata, pentru ca locul meu, singurul loc in care ma puteam simti bine, era cu El, cu familia lui…iar aceasta nu era o obtiune.

Un suspin mi-a parasit pieptul. Nu puteam nici sa privesc rece, nepasatoare, cum acei oameni nevinovati mor, neavand nicio sansa in fata celor ca noi, cum o urmeaza cuminti pe Haidi ca mieii, nestiind ce ii asteapta dupa usile mari, frumos ornamentate; cum acei vampiri ard in fata mea.

E prea mult pentru mine…prea mult. In felul acesta nu voi putea rezista la nesfarsit, nu ma pot minti singura o vesticie. Eu nu sunt buna pentru locul asta, pentru felul acesta de a trai. Nu, nu de a trai, ci de a exista, pentru ca ceea ce am eu, mai mult decat la oricre alt vampir, nu poate fi numit viata, ci existenta, poate…pentru ca eu traiesc hranindu-ma rar, petrecandu-mi timpul in camera mea, o camera superba de altfel, dar totusi, doar o camera, privind in gol si indeplinind ordine. Rareori vorbesc cu alti vampiri, mai ales de cand nu mai am nevoie de exercitii pentru a-mi controla puterea, iar cand o fac, in general mai mult vorbesc ei decat mine.

Oftand, din nou, ma ridic si ma indrept cu viteza unui om normal spre usa dulapului meu imens. O deschid si imi iau o bluza neagra, mulata, si o perechie de blugi. Ma incalt cu o pereche de sandale cu toc, pe care le-am primit de la Jane, si ies din camera.

Privesc trista in jur, apoi incep sa alerg spre sala in care se afla cei trei suverani. Nu va fi usor sa le spun ca plec dar trebuie. Insa le voi promite a ii voi vizita cand voi fi prin imprejurimi. Imaginea celui care a inventat acest stil de viate pe care eu l-am adoptat imi pulsa in sparele ochilor, incurajandu-ma. El intotdeauna a fost atat de bun…ma intreb daca isi mai aduce aminte ca am existat in viata lui, a familiei lui. Ma intreb in ce oras s-au mutat acum, ma intreb daca parintii mei mai traiesc. Ma intreb daca sunt fericiti… sunt multe intrebari care ma rod pe dinauntru, si ale caror raspunsuri nu le voi afla prea curand…sau poate niciodata.

Insa am fost scoasa din ganduri cand am ajuns in fata usilor negre, mari, de metal, in spatele carora se aflau cele trei tronuri, locul din care cei trei conduceau. Stiam ca m-au auzit, si stiam ca banuiau ceva. Am tras aer in piept, facandu-mi curaj, spunandu-mi ca nu e nimic special in ceea ce fac. Imping usa usor si intru. In incapere mai erau catva vampiri, printer care si Chelseia si Renata. Dau din cap in semn de salut pentru fiecare dintre cei prezenti, apoi ii privesc in ochi pe Aro, Marcus si Caius. Primul le face semn tuturor sa iasa, iar acestia se supun, desi as putea spune ca nu sunt prea fericiti de acest lucru.

Felix se apropie de Aro si il atinge, probabil pentru a-I inpartasi nelinistea sa, si pentru a-I cere sa il lase sa ramana, insa acesta ii indica usa, fara a se sinchisi de dezacordul garzii sale. Singura care ramane este Renata. Ea imi zambeste. Purta o roba neagra, specifica tuturor garzilor…tuturor in afara de mine. Inca din prima misiune mie-mi dadusera o roba alba, care, dupa parerea mea, era mult mai draguta decat cele negre, obisnuite.

-Draga mea, se auzi vocea melodioasa a lui Aro, sa inteleg ca ai decis sa ne parasesti?

De ce a trebuit sa foloseasca tocmai acest cuvant? Parasesc…eu…nu vreau sa parasesc pe nimeni, nu, nu atata timp cat stiu ce inseamna sa fi parasit de cineva…

-Nu, am spus privinnd in jos.

Marcus m-a privit radicand usor o spranceana.

-Atunci ce faci? a intrebat el.

-Imi creez propriul drum. Iau o pauza de la misiuni si tipete si rugamiti. Am oboist. Dar poate ca intr-o zi ma voi intoarce, insa acum simt ca trebuie sa iau o pauza si sa imi pun viata in ordine.

-Sa inteleg ca iti iei o vacanta? se interasa si Caius, sunand totusi umpic ironic. El nu a scapat niciodata de antipatia pe care mi-o purta, din nu stiu ce motive.

-Poti spune si asa, presupun. Dar e o vacanta pe termen nedeterminat, poate nelimitat. Nu stiu.

-Desigur, desigur. Dar tu vei fi intotdeauna binevenita printre noi, stii asta, si te vom astepta pana cand iti vei da seama ca aici este locul tau, pentru ca sunt sigur ca vei ajunge la aceasta concluzie singura, la un momentdat.

Am incercat sa schitez un zambet, si am aprobat dand din cap, desi nu eram prea convinsa. El a chicotit, vizibil amuzat de ezitarea mea.

-Te vei convinge singura, draguta! Acum, tot ce putem face este sa-ti uram succes, atata timp cat esti absolut sigura ca asta vrei. Ne vei lipsi cu siguranta si sper ca vei lua decizia de a te intoarce. Camera ta va ramane libera, dar sa nu-ti uiti lucrurile, bine?

-Desigu! Va multumesc pentru tot! am soptit apoi m-am indreptat spre camera mea pentru a-mi lua bagajele. Acolo i-am intalnit pe Jane si pe Alec, care ma asteptau. Nu am idee cum de au aflat déjà ca vreau sa plec, insa, avand in vedere ca nu pareau foarte suparati, ma simteam umpic usurata, mai ales ca nu mai trebuia sa-I anunt eu.

Alec a zambit tris si mi-a aratat cateva genti de voiaj.

-Le-am facut noi, a soptit el. Dar… chiar vrei sa faci asta?

-Da, am spus serioasa.

M-au privit pentru o secumnda apoi s-au indepartat fara niciun cuvant, trecand pe langa mine. Ea nu mi-a aruncat nici macar o privire in timp ce el s-a uitat trist la mine pentru o secunda, inainte de a-si intoarce capul.

Am ridicat bagajele si m-am uitat la geanta din piele neagra ce se afla pe fotoliu. Era noua. M-am apropiat de ea si am ridicat-o, deschizand-o mai apoi. Inauntru se afla telefonul meu, acte de identitate, indejuns de multi bani cat pentru o viata (de om…dar totusi, o viata) si chieile unei masini.

Simtindu-ma oarecum vinovata, am luat bagajele, rugandu-ma in gand sa fie o masina mare, altminteri, n-am habar unde le voi pune pe toate.

Pe drum m-am intalnit cu mai multi vampiri, pe care i-am salutat usor in timp ce alergam spre iesirea din palat. Era noapte asa ca nu aveam nicio problema, nu riscam sa ma expun. O masina neagra, Audi, cred, ma astepta. Am lasat in spate bagajele si m-am dus pe locul soferului, incepand sa conduc cu viteza spre iesirea din Volterra, indreptandu-ma spre nicaieri, conducand de dragul de a conduce, fara a avea nicio tinta.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Da, insfarsit am pus continuare! Incredibil!
As vrea sa-mi cer scuse pentru aceasta intarziere, stiu ca am spus ca voi posta o data pe saptamana dar weekend-ul trecut am ajut musafiri, si saptamana asta si saptamana viitoare se incheie mediile...
Oricum, as vrea sa va rog sa comentati! imi ridica moralul si ma ajuta foarte mult sa scriu!
Si va promit ca voi incerca sa pun mai repede urmatorul capitol!:*