Capitolul 7: O alta decizie

Capitolul 7: O alta decizie...

Bella POV:

Au trecut mai bine de patruzeci de ani din clipa in care mi-am lasat familia, priestenii, lagadnicul…Nu, el este cel care m-a lasat in urma, el este cel care m-a distrus, mi-a luat totul fara sa-I pese, si totusi…inca ma doare amintirea lui, vocea lui. Incerc sa nu ma gandesc la el si uneori reusesc pentru ca amintirile din viata mea umana nu mai sunt ce-au fost, insa nu mereu. Acum este unul dintre acele memente in care mi-as da viata pentru certitudinea ca macar o clipa am insemnat ceva pentru el, ca macar un zambet a fost real… dar stiu ca nu are rost, el m-a uitat pe mine, ar trebui sa-l uit si eu.

Stau ghemuita la fereastra larga a camerei mele si privesc in zare, catre granitele Volterrei. De o perioada buna ma tot gandesc sa plec, dar nu stiu ce sa fac. Ei au avut grija de mine de cand m-au trensformat, si mai e si Alec, cred ca el ma leaga intr-un fel de acest loc, este bun si bland si chiar pare sa ma inteleaga. Mi-a suportat toanele, caderile nervoase si m-a acceptat asa cum sunt. Stiu ca daca voi pleca el imi va lipsi cel mai mult. Aici am cativa prieteni si sunt constienta ca daca voi pleca, ii voi pierde. Pot sa imi asum acest risc? Pot sa-mi fac propriul drum?

Desigur, Aro nu-mi va sta in cale, a stiut intotdeauna ca intr-o zi voi pleca dar…el…ei, toti, au fost langa mine in aceasta perioada sumbra, m-au ajutat sa trec peste durere si sa invat sa ma controlez, sa-mi controlez puterea asa cum trebuie, astfel ca atunci cand ating pe cineva, acesta sa nu mai cada instantaneu, sleit de puteri, m-au invatat cum sa-mi controlez scutul si m-au facut sa ma simt apreciata.

Am reusit sa ma imprietenesc putin chiar si cu Jane, e o fata de treaba, dupa ce ajungi sa o cunosti…mi-a fost alaturi atunci cand pana si sa vorbesc durea, arunci cand pana si sa respir imi aducea aminte de El…

Acum trebuia sa iau o decizie grea, si nu stiam ce sa fac. Nu a fost niciodata usor pentru mine sa iau decizii importante, iar aceasta imi poate schimba viata radical, poate pentru totdeauna. Sunt gata sa risc?

In minte mi-au venit amintirile misiunilor pe care le-am avut, toti vampirii care au murit de mana mea, groaza ce le era intiparita pe chipurile palide, rugamintile in van de a fi lasati in viata, promisiunile inutile, juramintele de a nu mai incalca regulile…apoi camera rotunda in care se “lua masa”, tipetele disperate ale oamenilor ce au cazut in capcana lui Haidi…ochii de carmin ai acestor vampiri. Imaginea vaga a lui Carlisle, cu ochii blanzi, de caramel, zambindu-mi si indemnandu-ma sa plec de langa acesti vampiri ce pastrau legea, amintindu-mi ca eu am ales o alta cale si ca locul meu nu e aici, m-a facut sa ma cutremur.

Dar, daca locul meu nu se afla aici…atunci unde e? Ar trebui sa hoinaresc singura, fara tinta, in cautarea a ceva ce oricum nu voi gasi niciodata, pentru ca locul meu, singurul loc in care ma puteam simti bine, era cu El, cu familia lui…iar aceasta nu era o obtiune.

Un suspin mi-a parasit pieptul. Nu puteam nici sa privesc rece, nepasatoare, cum acei oameni nevinovati mor, neavand nicio sansa in fata celor ca noi, cum o urmeaza cuminti pe Haidi ca mieii, nestiind ce ii asteapta dupa usile mari, frumos ornamentate; cum acei vampiri ard in fata mea.

E prea mult pentru mine…prea mult. In felul acesta nu voi putea rezista la nesfarsit, nu ma pot minti singura o vesticie. Eu nu sunt buna pentru locul asta, pentru felul acesta de a trai. Nu, nu de a trai, ci de a exista, pentru ca ceea ce am eu, mai mult decat la oricre alt vampir, nu poate fi numit viata, ci existenta, poate…pentru ca eu traiesc hranindu-ma rar, petrecandu-mi timpul in camera mea, o camera superba de altfel, dar totusi, doar o camera, privind in gol si indeplinind ordine. Rareori vorbesc cu alti vampiri, mai ales de cand nu mai am nevoie de exercitii pentru a-mi controla puterea, iar cand o fac, in general mai mult vorbesc ei decat mine.

Oftand, din nou, ma ridic si ma indrept cu viteza unui om normal spre usa dulapului meu imens. O deschid si imi iau o bluza neagra, mulata, si o perechie de blugi. Ma incalt cu o pereche de sandale cu toc, pe care le-am primit de la Jane, si ies din camera.

Privesc trista in jur, apoi incep sa alerg spre sala in care se afla cei trei suverani. Nu va fi usor sa le spun ca plec dar trebuie. Insa le voi promite a ii voi vizita cand voi fi prin imprejurimi. Imaginea celui care a inventat acest stil de viate pe care eu l-am adoptat imi pulsa in sparele ochilor, incurajandu-ma. El intotdeauna a fost atat de bun…ma intreb daca isi mai aduce aminte ca am existat in viata lui, a familiei lui. Ma intreb in ce oras s-au mutat acum, ma intreb daca parintii mei mai traiesc. Ma intreb daca sunt fericiti… sunt multe intrebari care ma rod pe dinauntru, si ale caror raspunsuri nu le voi afla prea curand…sau poate niciodata.

Insa am fost scoasa din ganduri cand am ajuns in fata usilor negre, mari, de metal, in spatele carora se aflau cele trei tronuri, locul din care cei trei conduceau. Stiam ca m-au auzit, si stiam ca banuiau ceva. Am tras aer in piept, facandu-mi curaj, spunandu-mi ca nu e nimic special in ceea ce fac. Imping usa usor si intru. In incapere mai erau catva vampiri, printer care si Chelseia si Renata. Dau din cap in semn de salut pentru fiecare dintre cei prezenti, apoi ii privesc in ochi pe Aro, Marcus si Caius. Primul le face semn tuturor sa iasa, iar acestia se supun, desi as putea spune ca nu sunt prea fericiti de acest lucru.

Felix se apropie de Aro si il atinge, probabil pentru a-I inpartasi nelinistea sa, si pentru a-I cere sa il lase sa ramana, insa acesta ii indica usa, fara a se sinchisi de dezacordul garzii sale. Singura care ramane este Renata. Ea imi zambeste. Purta o roba neagra, specifica tuturor garzilor…tuturor in afara de mine. Inca din prima misiune mie-mi dadusera o roba alba, care, dupa parerea mea, era mult mai draguta decat cele negre, obisnuite.

-Draga mea, se auzi vocea melodioasa a lui Aro, sa inteleg ca ai decis sa ne parasesti?

De ce a trebuit sa foloseasca tocmai acest cuvant? Parasesc…eu…nu vreau sa parasesc pe nimeni, nu, nu atata timp cat stiu ce inseamna sa fi parasit de cineva…

-Nu, am spus privinnd in jos.

Marcus m-a privit radicand usor o spranceana.

-Atunci ce faci? a intrebat el.

-Imi creez propriul drum. Iau o pauza de la misiuni si tipete si rugamiti. Am oboist. Dar poate ca intr-o zi ma voi intoarce, insa acum simt ca trebuie sa iau o pauza si sa imi pun viata in ordine.

-Sa inteleg ca iti iei o vacanta? se interasa si Caius, sunand totusi umpic ironic. El nu a scapat niciodata de antipatia pe care mi-o purta, din nu stiu ce motive.

-Poti spune si asa, presupun. Dar e o vacanta pe termen nedeterminat, poate nelimitat. Nu stiu.

-Desigur, desigur. Dar tu vei fi intotdeauna binevenita printre noi, stii asta, si te vom astepta pana cand iti vei da seama ca aici este locul tau, pentru ca sunt sigur ca vei ajunge la aceasta concluzie singura, la un momentdat.

Am incercat sa schitez un zambet, si am aprobat dand din cap, desi nu eram prea convinsa. El a chicotit, vizibil amuzat de ezitarea mea.

-Te vei convinge singura, draguta! Acum, tot ce putem face este sa-ti uram succes, atata timp cat esti absolut sigura ca asta vrei. Ne vei lipsi cu siguranta si sper ca vei lua decizia de a te intoarce. Camera ta va ramane libera, dar sa nu-ti uiti lucrurile, bine?

-Desigu! Va multumesc pentru tot! am soptit apoi m-am indreptat spre camera mea pentru a-mi lua bagajele. Acolo i-am intalnit pe Jane si pe Alec, care ma asteptau. Nu am idee cum de au aflat déjà ca vreau sa plec, insa, avand in vedere ca nu pareau foarte suparati, ma simteam umpic usurata, mai ales ca nu mai trebuia sa-I anunt eu.

Alec a zambit tris si mi-a aratat cateva genti de voiaj.

-Le-am facut noi, a soptit el. Dar… chiar vrei sa faci asta?

-Da, am spus serioasa.

M-au privit pentru o secumnda apoi s-au indepartat fara niciun cuvant, trecand pe langa mine. Ea nu mi-a aruncat nici macar o privire in timp ce el s-a uitat trist la mine pentru o secunda, inainte de a-si intoarce capul.

Am ridicat bagajele si m-am uitat la geanta din piele neagra ce se afla pe fotoliu. Era noua. M-am apropiat de ea si am ridicat-o, deschizand-o mai apoi. Inauntru se afla telefonul meu, acte de identitate, indejuns de multi bani cat pentru o viata (de om…dar totusi, o viata) si chieile unei masini.

Simtindu-ma oarecum vinovata, am luat bagajele, rugandu-ma in gand sa fie o masina mare, altminteri, n-am habar unde le voi pune pe toate.

Pe drum m-am intalnit cu mai multi vampiri, pe care i-am salutat usor in timp ce alergam spre iesirea din palat. Era noapte asa ca nu aveam nicio problema, nu riscam sa ma expun. O masina neagra, Audi, cred, ma astepta. Am lasat in spate bagajele si m-am dus pe locul soferului, incepand sa conduc cu viteza spre iesirea din Volterra, indreptandu-ma spre nicaieri, conducand de dragul de a conduce, fara a avea nicio tinta.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Da, insfarsit am pus continuare! Incredibil!
As vrea sa-mi cer scuse pentru aceasta intarziere, stiu ca am spus ca voi posta o data pe saptamana dar weekend-ul trecut am ajut musafiri, si saptamana asta si saptamana viitoare se incheie mediile...
Oricum, as vrea sa va rog sa comentati! imi ridica moralul si ma ajuta foarte mult sa scriu!
Si va promit ca voi incerca sa pun mai repede urmatorul capitol!:*

Capitolul 6: O nouo viata...sper

Capitolul 6: O nouo viata…sper
Bella POV:
Inima mea a mai batut odata apoi, obosita, s-a aoprit. Pentru o clipa mi-am permis sa cred ca tot chinul acesta, atat fizic cat si pshihic, de va sfarsi, ca odata cu aceasta ultina bataie voi intra in nefiinta, dar nu a fost sa fie.
Durerea disparuse, insa amintirile nu. Inca mi se perindau dinaintea ochilor inchisi atat de multe amintiri cu el…cu noi…cu ea! Initial fiind usor in ceata apoi, incet, incet devenind mai clare, intiparindu-se in memorie parca pentru totdeauna. Un suspin mi-a scapat printer buze, iar ochii imi erau iritati. Am asteptat sa simt lacrimile curgandu-mi pe obraji, dar nu au venit, era ca si cum erau inghietate, obligate sa ramana pe vecie acolo impotriva vointei lor…imporitva vointei mele.
Am putut auzi cateva perechi de pasi gratiosi miscandu-se usor spore locul in care ma aflam eu. Dar… unde ma aflam, defapt.
Inotam prin amintire, dar nici una nu imi indica locul in care ma aflam, eram doar franturi dintr-un trecut indepartat…parca dintr-o alta viata. Am incercat sa ma indepartez de acele imagini care imi provocau atat de multa durere…atat de mult rau, sis a-mi amintesc ceva, orice, care m-ar putea lamuri, m-ar putea ajuta. Undeva, in timpul durerii aceleia insuportabile pierdusem notiunea timpului si a spatiului, lasasem in urma tot ce tinea de present si ma pierdusem in trecut, printer amintiri. Insa acum, un singur cuvant imi suna in minte mai presus de toate celelalte, un cuvant ce-mi trimitea fiori de ghiata pe sirea spinorii: “vampiri”.
O multime de franturi de amintiri mi-au invadat atunci memoria. O conversatie cu Edward in care imi vorbea despre durerea insuportabila prin care treceai in timpul transformarii…o alta in care aflasem ca vampirii nu pot plange…si atunci mi-am dat seama!
James…durerea…el ma muscase…focul…acolo il mai simtisem! Volturii…decizia mea…Italia…decizia lor…NU! Un alt suspin mi-a parasit buzele. Nu ma omorasera! De ce? Ma condamnasera...la o eternitate fara el…la o eternitate in care voi trai stiind ca nu ma iubeste, stiind ca nu insemn nimic pentru el.
Nemurirea…cat de mult mi-o dorisem, cat de multi mi dorisem sa fiu nemuritoare…si acum? Acum asta era cea mai cruda pedeapsa, cea mai dureroasa si nemiloasa tortura. Pentru a mia oara: Ce am facut sa merit asta?
-Tanara Bella? Se auzi o voce fina, melodioasa, rasunand in…palatal in care ma aflam.
Nu vrouam sa deschid ochii, sad au piept cu realitarea necrutatoare mai mult decat o facusem pana acum, dar trebuia. Stiam asta, stiam ca acum ca eram vampir, mai mult decat oricand, trbuia sa ma supun regulilor si, mai cuseama, celor care le inaugurasera: Anticilor din Volterra.
Am tras aer in piept, desi nu era nevoie, si am simtit atat de multe arume stranii, pe care nu le mai intalnisem. Nu mai era nevoie, m-am corectat cu furie, si asta este numai vina lui! Daca nu ar fi intrat in viata mea, daca nu m-ar fi mintit, daca nu mi-ar fid at sperante…DACA NU AR FI EXISTAT!
Un alt suspin iesi din pieptul meu in timp ce imi fortam ochii sa se deschida si corpul sa se ridice in sezut, amintindu-mi la timp sa incerc sa fac asta incet.
Totul era nou, diferit, mult mai stralucitor, mai intens. Vedeam totul, fiecare detaliu neansemnat era captat de vederea mea periferica si inregistrat. Erau mai multi vampiri ce ma priveau cu interes si unii…daca nu ma insel, chiar cu tispret. Pe multi nu i-am recunoscut, insa cei trei, ce ce se aflau cel mai aproape, imi erau clar intipariti in memorie. Erau Aro, Marcus si Caius.
Aro a venit putin mai aproape, zambindu-mi calduros si intinzandu-mi mana. M-am uitat ciudat la el pentru o fractiune de secunda apoi am priceput. Voia sa-mi citeasca gandurile. Nu mai increase asta odata?
Automat, cateva garzi s-au miscat nelinistite, dorind sa inainteze pentru al proteja….de mine, insa el le facu semn sa ramana pe loc. Gandul ca cineva ar avea nevoie de protective contra mea aproape ca ma facu sa zambesc. Aproape, pentru ca amintirile si faptul ca Aro statea cu mana intinsa asteptand, nu mi-au permis sa ma bucur de ironia sitoatiei. Mi-am intins mana spre al, amintindu-mi cam tarziu sa o fac usor, cam prea tarziu, deoarece ea a zburat practic, pana la el, atingando goar pentru o milisecunda mana lui, inainte ca douo garzi sa ma apuce de maini cu brutalitate si sa ma traga inapoi. Am simtit cum un impuls ciudat de autoaparare isi face loc in mintea mea si o energie necunoscuta se intrepta catre mainile mele, asteptand sa fie dezlantuita, si, pierzandu-mi si ultima farama de ratiune, am eliberat-o.
In clipa aceea cei doi s-au prabuist, in timp ce eu primeam din energia si puterea lor, luand chiar si unele experiente… era o senzatie stranie, fascinanta si usor inspaimantatoare. M-am dat repede inapoi, ducandu-mi mainile la spate, in timp ce simteam puterea aceea ciudata evaporandu-se din mainile mele.
Acum Anticii erau inconjurati de o multime de garzi, ei fiind prioritatea. Am vazut privirea ucigatoare a li Jane, care insa nu avea niciun effect asupra mea, apoi pe a fratelui ei, ce ma privea deasemenea, intens. Avea ochii negrii si ma privea cu mile, dar in acelasi timp cu curiozitate.
Am respirat adanc apoi am vorbit pentru prima data:
-Sunt bine. Imi cer scuze…vocea mea nu mai semana deloc cu ceea ce fusese inainte, acum era mai adanca, mai senzoala si mai melodioasa. Am ramas surprinsa auzind-o dar mi-am propus sa ma controlez, trebuia sa o fac! Nu stiu ce s-a intamplat acolo, am continuat. Eram speriat si am simtit ca era o putere in mainile mele care ma putea salva si…m-am oprit, inchizand ochii si incercand sa nu cad prada acestor emotii imprevizimile.
-Desigur…esti nou-nascuta. Defapt, de descurci impresionant pentru cineva care abia a iesit din procesul de transformare, l-am auzit pe Aro vorbind.
-Intradevar, a comentat Caius. Iar ceea ce ai descries tu pare a fi in talent foarte interesant.
Mi-am deschis ochii privindu-I in timp ce ceilalti vampire din incapere isi reluau locurile initiale, parand in continuare usor nelinistiti. I-am vazut sip e cei doi pe care ii…ma rog, ce le facusem, ducandu-se de-o parte si de alta a lui Aro. Am zambit timid, in semn de scuza, rugandu-ma sa am ocazia mai tarziu sa imi cer iertare.
Marcus, pentru prima oara de cand il stiu (nu ca ar insemna prea mult, daca e s-o luam asa) nu mai parea plictisit ci…usor intrigat.
L-a atins pe Aro in mod deliperat, iar acesta a dat aprobator din cap privindu-ma cu interes pentru inca o secunda, apoi intorcandu-se catre Caius si atingandu-l sip e el. A zambit, vadit multumit, apoi s-a reantors la mine.
-Bella, a spus cu o voce prietenoasa si rebdatoare, ca si cum ar fi vorbit cu un copil de patru ani, noi ne intrebam daca ai vrea sa stai cu noi o perioada, sa intri in garda. La felul in care te descurci ca nou-nascut nu cred ca vei avea nicio problema sa te adaptezi, si noi am putea sa te ajutam sa-ti cizelezi puterile. Ca sa nu mai spunem ca sa te intorici la familia Cullen dupa ceea ce ti-a facut Edward…
In momentul in care i-a pronuntat numele am simtit un nou val de durere si disperare complesindu-ma, dar ura aparu si ea, luand locul intai, fiind mai presus de orice alt sentiment. Nu-l mai ascultam de mult pe Aro. Nu vroiam sa raman, cel putin, nu pentru totdeauna. Imi amintesc ceea ce am aflat despre ei, motivul care l-a determinat Carlisle sa plece de la Volturi. Nu vroiam sa ajung ca ei, dar trebuia sa invat sa ma controlez sis a-mi controlez puterile.
Mi-am dat seama ca toti asteptau un raspuns si, condusa mai presus de toate de ura, deoarece stiam ca m-as fi putut duce la Polul Nord sa caut familia din Denali daca as fi vrut, am luat o decizie.
-Da, dar numai pentru o perioada. Si numai daca mi se permite sa nu vanez oameni, am spus cu hotarare.
Bineanteles, stiam ca am mers prea departe, ei erau conducatorii supreme ai vampirilor. Cine eram eu sa le pun conditii? Dar chiar si asa, nu voiam sub nicio forma sa ma hranesc cu sangele oamenilor nevinovati, si nici nu-mi suradea idea sa raman aici pentru totdeauna. O eternitate e cam mult totusi…
Aro i-a atins din nou pe fratii sai apoi a incuviintat desi se vedea pe chipul lui Caius ca nu era prea fericit, in timp ce Marcus parea usor amuzat de situatie.
Acum incepe o nouo viata pentru mine. O viata in care nu voi mai fi eu cea slaba, desi nu vpoi fi fericita niciodata, desi ai prefer de mii de ori sa mor, voi trai, si voi face tot ce pot pentru a nu irosi aceasta sansa si poate…la un momentdat il voi uita…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`
Am pus insfarsit continuarea. Stiu ca a durat cam mult dar a venit scoala si e sfarsit de semestru si stiti cum e...ascultarile si terstele...asa ca deacum voi costa ceva mai rar decat inainete. Sper sa nu va suparati.
PS1:va rog sa comentati!
PS2:va multumesc ca ati raspuns la sondaj!

Capitolul 5: Flacarile iadului

Capitolul 5:


Bella PDV:

Nu stiu cat a trecut…secunde…minute…ore…poate chiar zile, cert e ca durerea era tot mai mare si eu nu cred ca mai pot indura focul acesta blestemat! Ce am facut sa merit asta? De ce sufar in felul asta, de ce am fost trimisa in iad? Condamnata sa stiu ca el nu ma iubeste, ca e cu alta in timp ce focul iadului ma mistuie pe dinauntru si imi arde fiecare farama a sufletului. As vrea sa tip, sa plang, sa ma fac auzita…dar nu pot, durerea e prea mare, simt ca daca as incerca sa misc fie si un muschi as innebuni…parca dupa ce mori nu mai trebuia sa ai corp, sa-l simti…ei…eu il am, si, la dracu`, mai constienta de atat de prezenta lui nici ca puteam fi!

Cu timpul, am inceput sa disting mai multe respitatii, uneori se auzeau pasi, dar nicio voce…Aveam o senzatie stranie, nu stiu de ce dar, cumva…nu credeam ca sunt moarta, nu ar fi avut cum. Nu am simtit acea senzatie de pace, pe care se presupunea ca ar trebui sa simti daca nu ai fost criminal in serie, hot sau mai stiu eu ce si nici nu am luat parte la “judecata de apoi”, iar arsura…felul in care focul imi mistuia venele in timp ce inima imi bubuia in piept, era…dureros, cunoscut; si ca totul sa fie perfect, sub pleoapele inchise puteam vedea cu o claritate sfasietoare aceeasi imagine blestemata, aceeasi scena nenorocita…

Si atunci, dupa atat de mult chin, am putut simti in varfurile degetelor cum focul incepea sa se retraga, in timp ce inima mea nu vroia sa se opreasca odata, sa imi curme suferinta…as accepta bucuroasa iadul, nimic nu putea fi mai rau decat focul impreuna cu acea imagine care va fi etern intiparita in mintea, inima si sufletul meu, acea imagine care-l infatisa pe LOGODNICUL MEU in bratele ALTEI femei. Peste toata suferinta si durerea pe care le simteam inainte, peste deznadejdea coplesitoare si peste iubirea pe care stiam ca i-o voi purta mereu s-a asternut, mai puternica decat toate, ura. Ura pentru el, pentru tot ceea ce mi-a facut, pentru tot ceea ce a insemnat el pentru mine; ura pentru orasul ala nenorocit; ura pentru propriile-mi slabiciuni, pentru mine, pentru ca am fost o proasta, pentru ca am crezut in el, pentru ca as fi fost instare sa-I dau totul, chiar si propriul suflet, m-as fi condamnat la iadul ala despre care tot vorbea, as las totul in urma fara sa-mi pese, doar ca sa fiu cu el; si cel mai mult, ura pentru faptul ca stiam ca inca as face asta…daca mi-ar cere-o, daca mi-ar spune ca regreta si ca ma iubeste. De ce?

Focul disparea usor din extremitatile corpului meu adumandu-se in inima mea, parca propunandu-si sa ma tortureze. Simteam cum acea durere sfasietoare o face sa bata din ce in ce mai repede…dureros de repede. Am auzit pasi apropiindu-se, erau gratiosi…si instinctiv, am stiut ca nu erau oameni…ca erau vampiri.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Asa cum am promis, am postat capitolul 5 (wow, uimitor!) Chiar am reusit! Banuiesc ca ati observat ca eu sunt cam...greu de urnit, dar totusi am reusit. (azi:)) )
Imi cer scuze ca e cam scurt!
Si va rog, ca de fiecare data sa comentati!

2010-La multi ani!

Iata ca a venit si anul 2010...wow...2009 a trecut atat de repede. Parca a zburat... Oricum...La multi ani, multa fericire si implinire in acest an! Altceva...nu stiu ce altceva v-as mai putea ura...multa sanata si...cam atat.
As mai vrea sa ma spun ca imi pare rau, stiu ca unora dintre voi v-am spus ca ca urma sa postez capitolul urmator iesi doar ca...am avut musafiri si nu prea am mai avut timp...oricum, cred ca daca nu azi, macar maine il voi pune.(sper)
Inca odata, la multi ani!